Țkaltubo s-a bucurat de ani de prosperitate ca o bijuterie a arhitecturii sovietice. Dar, după prăbușirea URSS în decembrie 1991, stațiunea balneară a fost abandonată, iar în 1992, oamenii care fugeau de războiul din Abhazia și-au găsit refugiu aici. În timp ce eforturile de a restaura orașul balnear la gloria de odinioară continuă, liniștea și verdeața domnesc, iar câteva familii încă trăiesc printre ruine.
A fost stațiunea preferată a lui Stalin.
Dreptul la concediu pentru lucrători a fost stabilit prin Constituția Uniunii Sovietice din 1936. Articolul 119 garanta „concedii anuale cu plată integrală pentru lucrători și angajați și asigurarea unei rețele largi de stațiuni”.
Cu paisprezece ani mai devreme, Legea Muncii din 1922 stabilise că fiecare lucrător avea dreptul la două săptămâni de concediu anual, iar sute de stațiuni au fost construite pe vastul teritoriu care alcătuia Republicile Socialiste Sovietice. Aceste facilități, concepute ca o combinație de sanatorii și centre medicale, serveau drept locuri de odihnă și recuperare pentru lucrători, contribuind la optimizarea productivității lor.
În Georgia, patria lui Stalin, la sud de Caucazul Mare, a fost fondat unul dintre principalele orașe balneare ale Uniunii Sovietice. Izvoarele minerale cu radon din Țkaltubo, cu temperaturi de 33-35°C, puteau fi utilizate fără încălzire prealabilă, ceea ce a pus orașul în centrul atenției.
În 1920, terenul a fost naționalizat, iar cinci ani mai târziu au fost construite primele facilități. În 1931, Republica Socialistă Sovietică Georgiană a declarat Țkaltubo un complex balnear premium și un centru de balneoterapie. În 1933, a fost lansat un plan ambițios pentru o stațiune balneară, care urma să-i organizeze infrastructura într-un cerc în jurul izvoarelor, iar alte două planuri generale au urmat în anii 1950 și 1980.
De la sfârșitul anilor 1920 până la sfârșitul anilor 1980, au fost construite mai multe hoteluri, nouă băi, 22 de stațiuni și un centru de cercetare hidrominerală, multe dintre acestea fiind adevărate bijuterii ale arhitecturii sovietice.
Sute de mii de vizitatori au adunat Țkaltubo în anii săi de aur, iar orașul a fost declarat oraș în 1953. O linie de cale ferată îl lega direct de Moscova. Pe lângă muncitorii care veneau cu „biletele lor de călătorie”, vouchere emise de medici pentru tratament gratuit, orașul balnear a devenit și unul dintre cele mai populare locuri de vacanță pentru elita sovietică.
Boom-ul industriei balneare din Țkaltubo a dus la ani de mare prosperitate, iar în cinci decenii populația sa a crescut la 21.000 de locuitori, conform ultimului recensământ sovietic din 1989.
Însă situația s-a schimbat dramatic în decembrie 1991, odată cu prăbușirea URSS, iar Țkaltubo a încetat să mai primească vizitatori peste noapte. Însă, un an mai târziu, în 1992, clădirile, în mare parte abandonate, au fost folosite pentru a găzdui mii de refugiați care fugeau de războiul din Abhazia. Orașul balnear a devenit un refugiu temporar pentru 10.000 de persoane strămutate în interiorul țării, care au fost găzduite în fostele stațiuni, o situație care a durat timp de 30 de ani.
Liniștea și vegetația au cuprins clădirile dărăpănate din beton, piatră și marmură. Câteva familii încă rezistă printre ruine și gunoaie.
Clădirea principală, în formă de U, cu trei etaje, a fost construită în 1931, iar între 1967 și 1971 au fost adăugate încă două aripi pentru a găzdui mai multe camere pentru afacerea spa, aflată pe atunci înfloritoare. Camerele au găzduit ulterior până la 765 de familii strămutate, majoritatea din Gagra, unde stăteau timp de trei decenii, așteptând încheierea conflictului pentru a se putea întoarce acasă. Abia în 2021, multe dintre familiile strămutate au fost plasate în apartamente noi. Astăzi, 12 familii rămân la sanatoriu.
De peste un deceniu, se depun eforturi pentru a readuce orașul Țkaltubo la gloria de odinioară, ca stațiune hidrologică de top, începând cu reconstrucția parcului central unde se află izvoarele. Guvernele georgiene succesive au elaborat mai multe planuri de reconstrucție pentru a revitaliza orașul balnear, după modelul celor concepute în timpul erei sovietice pentru a atrage investitori privați.
Statul georgian a scos la vânzare 22 de sanatorii, mai întâi în 2013 și apoi în 2018, și, deși companii de investiții străine au cumpărat mai multe, nimic nu s-a concretizat, deoarece statul încă nu a rezolvat problema relocării persoanelor strămutate care s-au stabilit în fostele stațiuni.
În 2022, după ce majorității familiilor abhaze li s-a oferit în sfârșit o cale de ieșire, Ministerul Economiei a prezentat un nou proiect de investiții numit „Noua viață a orașului Țkaltubo”, anunțând privatizarea a 14 obiecte care nu fuseseră încă vândute, pentru 50 de milioane de lari georgieni (16 milioane de euro).
În septembrie 2023, o companie qatareză a cumpărat partea, unde încă locuiesc 12 familii, pentru 2,6 milioane de lari (840.000 de euro). Vânzarea include obligația de a investi peste două milioane și jumătate de euro în renovări în termen de cinci ani. Cu toate acestea, au existat cazuri în care cumpărătorul nu și-a îndeplinit obligațiile, iar statul a restituit proprietatea.
Așa s-a întâmplat cu complexul Meshakhte, o clădire impresionantă din 1952 care a fost complet abandonată și privatizată în 2015, cu condiția ca noul său proprietar din Emiratele Arabe Unite să construiască un hotel de cinci stele până în 2018. Meshakhte a fost retrocedat statului în 2023 din cauza unei încălcări a contractului de către investitor.
Deși lucrările de reconstrucție au început deja la unele dintre facilitățile balneare privatizate – de exemplu, la stațiunea Tbilisi, o clădire proeminentă din 1951, păzită de doi grifoni tetramorfici – mai mult de jumătate din facilitățile balneare nu au fost încă vândute, în ciuda faptului că acestea au fost scoase la vânzare în mod continuu din august 2022.
